După treizeci de ani de la dezvăluirea imaginilor cutremurătoare din orfelinatele comuniste, cu copii abandonați, situația este departe de a fi rezolvată. Micuții de atunci continuă să sufere și acum, după 30 de ani, chiar dacă au ajuns la maturitate după cum arată o anchetă publicată de Daily Mail.
În 1991, Jane Nicholson, asistentă medicală și șefă a unei organizații umanitare, acum în vârstă de 76 de ani, pătrundea pentru prima oară într-un orfelinat din nordul României. Mai întâi, ea a simțit mirosul, o duhoare putredă care a făcut-o să lăcrimeze. Apoi, ceea ce a văzut a șocat-o. Șiruri de pătuțuri metalice în care stăteau copii slabi, pe jumătate dezbrăcați, în propriile fecale. Câte trei într-un pat, priveau din spatele gratiilor, cu ochii măriți, într-o tăcere stranie.
Camera era slab luminată, iar mulțimea de copii nu scotea nici un cuvânt. Nici unul nu plângea și nici nu cerea ajutor. De altfel, chiar dacă ar fi făcut-o era în zadar deoarece nu ar fi intervenit nici unul dintre cei care îi aveau în grijă.
„A fost extrem de șocant. Așa îmi imaginasem un lagăr de concentrare din timpul războiului. Am înțeles atunci că n-am să pot pleca niciodată până când nu îi voi ajuta pe copii să scape din această nenorocire”, a rememorat asistenta după 30 de ani.
În ianuarie 1990, reporterii ce relatau despre revoluția română și despre prăbușirea regimului comunist au descoperit o poveste oribilă. În 600 de orfelinate administrate de stat, se aflau numeroși copii abandonați obligați să trăiască în sărăcie. Lumea occidentală a fost îngrozită la vedera imaginilor difuzate și, pentru prima oară, a descoperit realitatea din spatele regimului brutal al dictatorului român Nicolae Ceaușescu.
În timpul guvernării sale, femeilor sub 45 de ani li se interziceau avortul și contracepția. Iar pentru a mări populația și a impulsiona economia, Ceaușescu a pretins ca o familie să aibă cel puțin cinci copii. Această politică de stat a dus la o mulțime de copii abandonați, de familiile sărace, în orfelinate dintre cele mai insalubre.
Ajutorul dat de ONG-urile străine
După 1989, la nivelul întregii țări, au fost descoperiți aproximativ 120.000 de copii abandonați în centrele de stat. Mulți erau lăsați în îngrijirea autorităților de familiile care nu-și permiteau să le întrețină.
După șocanta vizită făcută în România, Jane a înființat o organizație umanitară, „Fără” (without, în limba engleză) pentru a-I ajuta pe copiii din orfelinate. Mai întâi a încercat să-i scoată din aceste locații, îngrozitoare și să-i ducă în familii cărora le păsa de soarta lor.
ONG-ul a devenit unul dintre cele mai importante din România care finanțează școli, sprijină copii vulnerabili și susține centre de terapie pentru adulți cu dizabilități psihice și fizice. Este vorba despre acei copii care au fost instituționalizați înainte de 1989.
Copiii salvați de organizații caritabile precum „Fără” sunt acum adulți, cu povești înduioșătoare și cu speranțe. Iuliana Georgiana, acum în vârstă de 29 de ani, a ajuns într-un orfelinat pe vremea când avea șase ani.
„După revoluție, am crescut cu mama mea, Ioana, în București și eram foarte sărace”, spune ea.
„Ziua cerșeam ca să avem ce mânca, iar noaptea ne adăposteam într-un subsol rece, părăsit și plin de șobolani. Mama era atât de disperată încât, în cele din urmă, a crezut că voi fi mai în siguranță într-un orfelinat”, a mai adăugat.
În 1998, Ioana și-a lăsat fiica într-un orfelinat de stat din Buftea, la nord-vest de București. Și-a imaginat că va fi îngrijită, dar odată ce ușile s-au închis, realitatea a fost alta.
„Animalele erau tratate mai bine ca noi. Nu mai trebuia să cerșesc ca să mănânc, ci trebuia să lupt pentru asta. Am fost lăsată într-o cameră fără mobile, plină cu 30 de băieți și fete de vârsta mea. Personalul obișnuia să ne arunce puțină pâine și să ne privească cum ne batem. Erau numai șase paturi, așa că a trebuit să ne batem și pentru ele”, a povestit Iuliana, cu lacrimi în ochi.
„Copiii mai slabi decât mine erau fost lăsați să moară de foame. O dată pe săptămână, eram stropiți cu apă rece și, în restul timpului, purtam cu toții aceleași treninguri murdare. Disciplina era rezolvată de un personal în halate albe, cu bățul”.
Experiența Iulianei nu e o excepție. Sedările forțate, bătăile violente sau legatul de paturi erau un lucru obișnuit în multe dintre instituțiile de stat ale României. În unele instituții mai sunt și acum în vigoare.
„Nu-mi dau seama cum am putut supraviețui”, spune Iuliana.
În 1999, Iuliana a fost salvată și dusă într-un „cămin familial” din cadrul organizației „Fără”, numit Sfântul Gabriel, în Popești Leordeni, foarte aproape de București. Sfântul Gabriel găzduia 15 copii și încerca să reconstituie un mediu familial, cu personal grijuliu și fără halate albe.
„Noua mea casă mă făcea să mă simt ca și când aș fi intrat într-un decor de film. Apă curentă, haine noi, patul meu, mâncare caldă, multe jucării. Și dragoste!”, a mai spus Iuliana.
Sub îngrijirea lui Jane, Iuliana a urmat o școala locală și apoi și-a luat licența în comunicații la Universitatea Dimitrie Cantemir din România.
Jane a fost oaspete de onoare la nunta Iulianei și, în 2014, Iuliana și soțul ei, Nicolae, s-au mutat în vestul Londrei, unde își cresc cei doi copii. Înainte de pandemie, Iuliana era un musafir obișnuit în casa lui Jane din Norfolk.
Spre deosebire de Iuliana, Alexandra Smart a fost doar un bebeluș când a fost plasată într-un orfelinat românesc. Acum este o cineastă în vârstă de 33 de ani, care locuiește în Somerset împreună cu logodnicul ei, Alexandra și-a petrecut primii trei ani din viață în faimosul orfelinat „Numărul 1” din București (instituțiile purtau întotdeauna niște numere, nu aveau nume), recunoscut drept unul dintre cele mai brutale din țară.
„Părinții mei adoptivi nu au putut avea proprii copii și se împăcaseră cu ideea, dar după ce au văzut orfelinatele la televizor, ei și-au schimbat radical părerea, au stat puțin pe gânduri și au plecat în România. Se temeau că vor trebui să «aleagă» un copil la întâmplare, dar soarta a făcut ca eu să le fiu prezentată direct, grație relațiilor unui prieten la care stăteau. M-au adus acasă, într-o căsuța ca de ciocolată din Wiltshire, cu o pisică și un câine. Se pare că am intrat direct în căsuță, fără să mă mai uit înapoi”, a povestit tânăra.
Dar traumele datorate orfelinatului au început treptat să apară.
„Eram îngrozită de apă, am căzut dintr-un leagăn și am rămas pe jos îngrozită, nedându-mi seama că nu-i nimic dacă plâng. Părinții mei aveau niște prieteni români și, atunci când ei încercau să-mi vorbească în limba maternă, obișnuiam să-mi ascund capul în ce aveam mai la îndemână din cauză că asta îmi trezea în subconștient niște amintiri”, a mai spus Alexandra.
„Când aveam 14 ani, m-am întors în România cu mama mea adoptivă și m-am întâlnit cu mama biologică, după ce i-a scris ca să solicite o întâlnire. A fost un moment extrem de tensionat. Era o femeie curajoasă. Nu am vorbit despre circumstanțele care au făcut-o să mă abandoneze; în schimb, ea a vrut să afle cum a fost viața mea și am putut să-i povestesc despre copilăria mea extraordinară, iar asta i-a dat o anume liniște”.
Alexandra își împărtășește acum experiența în calitate de ambasador internațional al organizației caritabile Hope and Homes for Children (Speranță și Cămine pentru Copii), care funcționează în peste 15 țări, pledând pentru desființarea sistemelor caritabile bazate pe orfelinat.
Numeroși copii instituționalizați au ajuns adulți cu grave probleme
Poveștilor de succes, precum cea a Alexandrei sau a Iulianei, îi corespund alte câteva mii de povești ale unor copii a căror viață a avut o cu totul altă traiectorie. Marcată de abandon și de abuzuri fizice a făcut ca mulți dintre ei, acum adulți, să rămână ireparabil traumatizați din cauza experiențelor de pe vremea când erau copii.
Un studiu realizat în 2020 de organizația Hope and Homes for Children a relevat că 90% dintre copiii care au supraviețuit unei copilării într-un orfelinat nu erau pregătiți să trăiască independent ca adulți. Astfel, 23% au ajuns fără adăpost, în timp ce 50% au ajuns să aibă probleme cu legea.
De când au fondat Hope and Homes for Children în urmă cu 27 de ani, Mark și Caroline spun că România a fost deopotrivă cea mai mare provocare, dar și succesul lor.
„Țara este acum un model de dezinstituționalizare foarte des imitat. În căminele de stat au rămas 3.700 de copii. Peste alți cinci ani, ne propunem ca țara să nu mai aibă niciun orfelinat”.
Organizația de caritate a pregătit totodată și 10.000 de oameni care să lucreze în sistemul de protecție a copilului din România.
Sursa știre: evz.ro
Sursa foto: evz.ro